Fratii spanioli vol. II

Aceasta carte continua povestea celor doi frati, Juan si Carlos, care descopera credinta adevarata si se lupta din rasputeri sa-i ramana fideli in ciuda greutatilor.

Fratii spanioli este o relatare istorica ce evidentiaza suferinta indurata de crestini in timpul inchizitiei spaniole.

Convingerea si curajul demonstrat de credinciosii din secolul al XVI-lea iti vor dovedi cat de mare este puterea iubirii Mantuitorului nostru si a Cuvantului Sau.

Capitolul XXVII

PAZITORUL FRATELUI MEU

„Pentru ca ea il iubea, el pasea cu grija,
Purtand in maini un lucru atat de pretios.”

George Eliot

Cam dupa o saptamana de la arestarea lui Carlos, Don Juan Alvarez descaleca la poarta conacului unchiului sau. Strigatul lui il aduse curand pe portar, „un crestin pur, de moda veche”, care isi petrecuse aproape toata viata in slujba familiei.

– Domnul sa te binecuvanteze, parinte! spuse Juan. Fratele meu este acasa?

– Nu, domnul meu, spuse batranul ezitand; parea confuz.

– Atunci unde il pot gasi? striga Juan; vorbeste odata, daca stii.

– Daca imi permite Domnia Voastra, nu stiu nimic. Sfintii sa se indure de noi! Barbatul tremura din cap pana-n talpi.

Juan il impinse la o parte, aproape daramandu-l in graba sa, si se napusti fara suflare in camera privata a unchiului sau aflata in partea stanga a curtii interioare.

Don Manuel era acolo; statea la masa, uitandu-se peste cateva hartii.

– Unde este fratele meu? intreba Juan aspru si brusc, examinandu-i chipul cu ochii sai aprigi, intunecati.

– Sfintii sa ne apere! striga Don Manuel, aproape speriat si scos din starea lui obisnuita de calm. Ce nebunie te aduce aici?

– Unde este fratele meu? repeta Juan pe acelasi ton, fara sa se miste.

– Stai calm, nepoate Juan, fii rezonabil. Nu-mi face probleme, ca va fi mai rau pentru noi toti. Am facut tot ce ne-a stat in putinta…

– Pentru Numele lui Dumnezeu, puteti sa ma lamuriti?

– Ai rabdare. Voiam sa spun ca am facut tot ce ne-a stat in putinta; si mai mult chiar. Vina a fost a lui, daca a fost suspectat si luat…

– Luat?! Inseamna ca am venit prea tarziu… Scufundandu-se in cel mai apropiat fotoliu, isi acoperi chipul cu ambele maini si gemu.

Don Manuel Alvarez nu invatase niciodata reverenta fata de o durere adanca. Grabindu-se, in loc sa lase loc intristarii, el se gandi ca era mai bine sa ofere consolare.

– Hai, nepoate Juan, spuse el, stii prea bine ca apa ce trece nu se mai intoarce si ca nu are rost sa arunci funia dupa galeata. Niciun om nu poate schimba ce s-a petrecut deja. Tot ce putem face pe viitor este sa evitam inrautatirea situatiei.

– Cand s-au petrecut toate acestea? intreba Juan, fara sa priveasca in sus.

– Acum o saptamana.

– Sapte zile si sapte nopti!

– Cam asa ceva. Dar tu, cauti necazul cu lumanarea? Erai in siguranta si bine la Nuera, de ce ai venit aici?

– Am venit sa il salvez.

– Nu am mai auzit asa prostie! Daca ai avut de-a face cu asemenea treburi – ceea ce este foarte probabil, fiind mereu cu el (desi, sa ma pazeasca sfintii sa banuiesc un soldat onorabil ca tine de o asemenea imprudenta) – nu stii ca ei vor stoarce adevarul din el cu usurinta si viata ta nu va valora nimic?

Juan sari in picioare si arunca o privire plina de dispret si sfidare unchiului sau.

– Oricine indrazneste sa sugereze o asemenea ofensa, striga el, pe onoarea mea, va regreta, chiar si de ar fi de zece ori unchiul meu. Don Carlos Alvarez nu a tradat si nu va trada increderea nimanui, orice i-ar face nenorocitii aceia. Eu il cunosc: fie va muri, fie il vor innebuni.

Vocea lui Juan se franse. Tacu, umplut de groaza, trecandu-i prin fata ochilor viziunea aceea inspaimantatoare.

Don Manuel fu descurajat de vehementa nepotului.

– Tu iti cunosti cel mai bine limitele, spuse el. Dar lasa-ma sa iti spun, Don Juan, ca esti un musafir cam periculos de cazat avand in vedere circumstantele. Sa am de doua ori ofiterii Inaltului Oficiu in casa mea va fi de ajuns sa ma coste toate posesiunile mele, ca sa nu mentionez dezonoarea pe care ei o aduc.

– Nu vei pierde nici macar un ban din cauza mea sau celor ai mei, replica Juan cu mandrie.

– Nu intentionez, totusi, sa iti refuz cazarea, spuse Don Manuel usurat, totusi incurcat si poate putin mustrat de constiinta.

– Dar intentionez sa refuz ospitalitatea dumneavoastra, domnule. Am doar doua favoruri sa va cer, continua el: primul, sa imi permiteti sa ma intalnesc cu logodnica mea, iar al doilea, sa imi permiteti – vocea se franse si, intr-un final, Juan se opri. Cu mare efort relua – sa imi permiteti sa examinez camera fratelui meu si a obiectelor pe care le-a lasat acolo.

– Acum vorbesti mai rational, spuse unchiul sau, confundand mandria indignata cu calmul real. Cat despre obiectele fratelui tau, nu te mai deranja, pentru ca ofiterii au pus sigiliul peste ele in noaptea arestarii sale si le-au luat cu ei atunci. Cat despre cealalta problema, ce crede domnisoara Beatriz despre o asemenea legatura, dupa infamia in care ramura familiei tale este implicata, nu stiu ce sa spun.